“La mulţi ani!” au spus joi la
plecare, un număr remarcabil de colegi. Am răspuns şi eu la fel, uimită de
această urare. Este drept, că în ultimii doi ani, nu am fost printre ei de ziua
românilor, dar am fost înainte timp de 12 ani şi încă alţii înaintea lor, prin
tot felul de şcoli. Şi nu îmi amintesc să fi auzit această urare. Şi nu cred să
nu fi remarcat, dar lăsăm deschisă această posibilitate.
Scriu
aceste rânduri astăzi cu bucurie, pentru că urările acestea, cele câteva
steaguri pe care le văd atârnate la ferestrele unor apartamente vecine, şi alte
manifestări ale unui sentiment patriotic în faşă, m-au pus pe gânduri.
Concluzia
care se poate desprinde, este că românii au depăşit o anumită etapă şi reintră
cumva, într-un firesc al lucrurilor şi simţirilor.
Mi
s-a părut că în toţi aceşti 23 de ani de la revoluţie, poporul acesta care în
sfârşit avea dreptul să se exprime liber, a protestat, conştient sau inconştient,
la toată mascarada în care comuniştii transformaseră sentimentul firesc al
iubirii faţă de ţara şi locul tău. Început întâi ca o reacţie la exagerarea din
perioada comunistă, a continuat apoi ca o reacţie împotriva celor care atât de
prost ne-au condus în aceste două decenii. În paranteză fie spus, vă mai
amintiţi de cei 20 de ani profeţiţi de Silviu Brucan? Putem constata acum, cu
amărăciune, câtă dreptate a avut, chiar dacă la vremea aceea, a stârnit o
avalanşă de proteste.
Să revenim deci, la protestele românilor. Ca şi
cele 4 decenii şi ceva de comunism, următoarele au fost, tot grele. Un alt
registru de greu, într-o cu totul altă orânduire. În toată degringolada acestor
ani, părea că nimeni nu mai vrea sau nu mai poate să arate sentimentul firesc
al dragostei faţă de ţară. Mai mult chiar, vizibilă era doar denigrarea. Ceea
ce se exprima, era doar nemulţumirea şi partea rea a românilor. Se trecuse la
opusul vremurilor comuniste. Parcă ţara aceasta şi oamenii ei, nu mai aveau
nimic bun şi valoros, parcă nu mai apreciam nimic şi parcă la noi totul era
doar rău şi afară totul era doar bun.
Şi
parcă, prea mulţi români plecau. Şi celor care sunt aleşi să ne conducă şi să
facă lucrurile să funcţioneze mai bine în această ţară, nu le păsa. Au plecat
oamenii şi continuă să plece, în căutarea unor tărâmuri cu mai multă
oportunitate. Şi, pe de o parte este firesc, pe de altă parte este trist.
Pentru că unii chiar pleacă de nevoie, împinşi de la spate de rate şi de grija
hranei pentru copii. Autocarele sunt pline de femeile noastre, care îngrijesc
bătrânii din vest şi de bărbaţii români care muncesc din greu, pe şantierele altor ţări. Şi această categorie de
români, nu a plecat pentru nici pentru aventură, nici pentru a experimenta
viaţa pe “tărâmul
făgăduinţei”, unde regulile sunt reguli şi legile sunt legi. Aceşti oameni, nu
puţini, au plecat pentru că acasă nu au de lucru, sau pentru că salariul este
cu totul şi cu totul insuficient. Şi pentru această categorie, sentimentul
apartenenţei nu mai are relevanţă.
Cealaltă
categorie, a plecat pentru a explora şi a cunoaşte pe viu, altceva. Şi nu este
nimic rău în asta. Aşa cum avem libertatea de alege să stăm aici şi să sperăm
că odată nu vom mai fi copleşiţi de probleme, şi poate vom face şi noi ceva bun
pentru locurile acestea, tot aşa, cine doreşte să plece, să vadă, să cunoască,
să înveţe, are dreptul şi libertatea să o facă. Fără a fi judecaţi şi
denigraţi. Suntem români dar tot aşa suntem şi cetăţeni ai acestei mari şi
frumoase lumi. Şi dacă vrem să cunoaştem lumea, avem tot dreptul. Este un
drept, pe care 44 de ani nu l-am
avut şi acest lucru nu a fost firesc.
Scriu acest
lucru, şi ca o reacţie la un
articol interesant, pe care l
-am citit z
ilele trecute. La prima vedere, mi-a pă
rut că ideea centrală a fost că
românii trebuie să stea acasă. La a doua şi mai profunda vedere, am sesizat că
autoarea este deranjată de atitudinea românilor plecaţi din ţară.
Adică, de obiceiul deranjant al unei categorii de români plecaţi(subliniez
UNOR români, pentru că nu
toţi fac aşa), de a critica î
ncontinuu, ţara aceasta. Aici, mărturisesc că sunt perfect de acord cu
ea. Deşi psihologic, până la un punct, se poate înţelege reacţia lor. Pentru că
inconştient, se face mereu o comparaţie. Dar, a o ţine cu aceste comparaţii la
infinit, şi a ajunge să îţi fie ruşine că eşti roman, este jenant şi nedrept.
Dar, revenind la manifestările de
antiromânism, să spun aşa, pe care le-am văzut şi în ţară,
tot ce pot spune este: complicate sunt mecanismele istoriei, ale psihologiei
umane, şi individuale, dar şi colective. Şi îi las pe alţii mai deştepţi
şi mai în tema ca mine, să continue să dezbată aceste complexe mecanisme.
Eu atât am
vrut să spun: am observat că
românii au conştientizat că se trecuse în cealaltă extremă, referitor la
dragostea de ţară, şi că mă bucur, că ne-am mai trezit.
Şi mai aud vorbindu-se şi despre părţile bune ale acestui loc şi popor.
Căci, avem şi
multe lucruri cu care putem să ne mândrim.
Mă grăbesc să
închei, pentru că Mihnea al nostru,
vrea să meargă să vadă defilarea.
Mihaela Dămăceanu
P.S. Au început şi să se întoarcă
români.
Iar Mihnea, foarte marcat şi
impresionat de mulţimea de filme istorice pe care le vede şi iar le vede, a
spus să vă punem un filmuleţ. Şi cum blogul este al băiatului, comanda este
comanda. La mulţi ani.
P.P.S. “Aici m-am născut şi aici aş
vrea să mor”, zice patriotul cel mic.
Etichete: La mulţi ani, patriotism, Romania, ziua nationala